Dragostea pentru franceză și singurătatea depărtării de casă

Sunt multe momente când Lucian s-a simțit singur, atunci când a decis să plece din România și să muncească mai întâi în Franța, apoi în Scoția.

“Mi se făcea dor de oameni când mâncam singur la masă. E complicat să nu ai cu cine schimba o vorbă sau să vrei să te duci să te plimbi prin oraș și să nu poți împărtăși experiența cu cineva, fie ea plăcută sau neplăcută”.

Așa se întâmplă când pleci singur, cum a făcut-o Lucian. “Viața în altă țară poate fi frumoasă. Dar e și singuratică, petreci mult timp singur. Îți lipsesc discuțiile față în față, cele la telefon nu mai sunt suficiente. Mi-era dor să vorbesc româna, îi sunam pe ai mei doar ca să aud limba”, își amintește el..

Le Français, mon amour.

Dan Lucian Popescu a plecat din România în 2011. Trecuse ceva timp de la terminarea facultății. Avea 29 de ani și programa aplicații. A ales Parisul pentru că era îndrăgostit de limba franceză. Atât de îndrăgostit încât a lăsat totul în urmă și a plecat acolo, fără să știe pe nimeni. “Am facut franceza din clasa a VI-a și mi-a plăcut foarte tare. Nu aveam prieteni însă, când am ajuns acolo, am cunoscut rapid oameni, inclusiv câțiva prieteni din București. Au fost foarte simpatici, țin legătura și astăzi, și ei la fel de pasionați de franceză.”

Nu avea dubii, voia să plece și a făcut-o brusc. Nu avea copii, nu era căsătorit dar chiar și așa, despărțirea de familie nu a fost ușoară. Pentru părinți, a fost un șoc.

Un șoc a fost și pentru el, de data aceasta cultural.

“Prima dată când am coborât din metrou am crezut că sunt în China - franceza pe care o făcusem eu nu avea nimic în comun cu cea vorbită acolo. Am ascultat posturi de radio, am citit multe ziare, ca sa învăț limba mai repede. Am făcut un troc cu un coleg, el mă învăța franceza și eu îl învățam engleza. Am avut în general noroc cu colegii, m-au ajutat mult să învăț. Ce au insistat e să nu mă tem că fac greșeli gramaticale și că vor râde ceilalți. Oamenii apreciază că te chinui să înveți limba. Toți colegii mei vorbeau franceza fluent, deși erau naționalității diferite. La un moment dat, aveam o echipa de șapte persoane, toți de naționalități diferite”.

Multe relații de prietenie s-au rupt după ce a plecat. A păstrat legătura doar cu câțiva prieteni foarte apropiați. “Nu știu dacă era de la entuziasmul pentru nou sau de la altceva”, încearcă el să își dea seama. De familie îi era dor. Deși s-a întâmplat să treacă și un an și jumătate când nu i-a văzut, de obicei îi vizita la maxim șase luni.

Îi plăcea mâncarea din Franța dar, uneori, parcă avea poftă de pufuleți sau de o mămăligă. Gusturile copilăriei.

Cum ți s-a părut să lucrezi în Paris, față de ce lucrai în România?, îl întrebăm pe Lucian. Comparațiile sunt inevitabile.

“Per ansamblu, tehnologia nu era neapărat un criteriu de diferențiere. Se făceau lucruri frumoase și la noi și la ei. Ce mi-a plăcut la parizieni era că abordau niște tehnologii noi, care în România nu fuseseră încă adoptate într-o măsură prea mare. Am lucrat într-o firmă unde nu exista conceptul de ierarhie; exista o fișă a postului dar fiecare era liber să se implice în responsabilitățile celorlalți, atâta timp cât își asumă consecințele. În România avem și cultura asta a lui "da, sefu". În Paris se tutuia toată lumea cu toată lumea, era o discuție deschisă, o atmosferă mai informală”, explică Lucian.

Era la Paris în 2015, când au fost atentatele. Își amintește încărcătura emoțională, presiunea din aer. Frica și solidaritatea. Sunt momente care l-au marcat.

“Emoțiile erau atât de intense încât lumea care venise să pună lumânări, atunci când s-a auzit o bubuitură ușoară, a luat-o la fuga. A fost o ocazie să-mi dau seama cât de proaspete sunt emoțiile și să observ spiritul de solidaritate; toata lumea a deschis ușile la scări și apartamente, ca să se refugieze lumea. Stăteam toții ghemuiți într-un studio de 30m2 și ne uitam la TV, să vedem ce se întâmplă”.

La un moment dat, lucrurile n-au mai mers bine în Paris. Relații eșuate, singurătate, lipsă de chef, un șef nou la birou care făcea micromanagement. “Am văzut Turnul Eiffel, m-am plimbat pe malul Senei de mi-a ieșit pe nas, am vorbit franceza încontinuu... am zis că e suficient. ‘’

Nu s-a gândit atunci să se întoarcă în România. “Nu, nu mi s-a părut pasul corect. Am început la un moment dat să mă întreb dacă mutarea mea în Franța a fost doar despre vorbitul de franceză sau doar că nu-mi plăcea ceva în România”.

Avea nevoie de un nou început.

Scoția unde s-a regăsit

Noul început a venit sub forma unui telefon din Scoția. O ofertă de job. În iulie a avut interviul și în august era acolo. A fost câteva zile inițial în Edinburgh, să vadă cum simte vibe-ul, atât al orașului, cât și al locului de muncă. A fost chimie instant.

“Prima mea seara in Edinburgh a fost un pub crawl, am fost prin 5 baruri. Weekend-ul l-am petrecut plimbandu-mă prin oraș și am realizat cât îmi place. Interviul a fost o ieșire la cafea. M-a întrebat câți bani vreau și asta a fost tot. Este și o penurie de specialiști pe domeniul meu în Scoția”.

Lucrurile au mers ușor. S-a simțit ca acasă. Anturajul a fost mai restrâns, viața socială mai limitată dar asta a vrut. A dat agitația din Paris pe liniștea din Edinburgh, micul studio franțuzesc pe o casă imensă scoțiană.

A fost o perioadă de introspecție. Un timp cu el însuși să-și pună lucrurile în ordine în minte și în suflet. “În Scoția m-am simțit mai singur însă voiam să-mi răspund la unele întrebări de unul singur. O mai sunam pe mama să văd dacă mai are răspunsuri pentru mine din copilărie”.

A stat trei ani acolo, pe un post de leadership, până la finalizarea proiectului.

Acasă din nou. Chiar acasă

“Știam că sunt multe oportunități în București, dacă ai și aptitudini de leadership, sky's the limit”. Și așa a fost. “Am găsit o oportunitate să deschidem un centru digital cu Edenred Digital Center și un proiect complex de integrare a unor aplicații. Beneficiile financiare și non-financiare erau și ele foarte bune”, explică Lucian.

S-a întors pe o poziție de leadership, cu tot bagajul de cunoștințe și atitudini acumulate afară. “Tehnologia pe care lucrez e una de nișă, sunt puțini experți pe asta în România acum și pentru cineva care a petrecut timp și în străinătate, am preluat lucruri și încerc să le aduc și în acest centru digital, sau în industrie”.

Ca lider, știe cât de nociv poate fi micromanagementul, a văzut la șeful lui din Paris, știe cum se simt oamenii când nu îi valorizezi suficient și cât de important este să îi încurajezi pe cei din echipă să își ia singuri deciziile.

Satisfacțiile profesionale au fost dublate de cele personale. Reconectarea cu familia i-a adus din nou sentimentul că aparține, intimitate și căldură. Părinții lui s-au mutat și ei aproape, la București, din Vaslui. S-a bucurat să facă lucruri împreună cu ei, să vadă copiii mici din familie cum cresc, să se reconecteze cu prietenii și să vorbească din nou româna.

Background-ul tehnic și modul în care privești lumea

Lui Lucian i se pare interesant să observe cum viața sa de zi cu zi este influențată de background-ul în tehnologie, de mintea sa wired într-un anumit fel. Ne dă un exemplu: “Ca oameni suntem obișnuiți să citim de la stânga la dreapta și să citim întreg cuvântul, citim cam 50%, 50% intuim. Ca programator, nu îți permiti asta pentru că ai bug-uri. Trebuie să citim cuvânt cu cuvânt și să fim foarte atenți la detalii și caractere, la cuvinte și semne.”

Atenția la detalii e practic în toate situațiile vieții? “Absolut”, răspunde Lucian. “La asta se adaugă și capacitatea de a privi o problema din mai multe unghiuri rapid. Încerci o soluție, te întorci la început, iar încercii o soluție, iar te-ntorci la început. S-ar putea să dureze mai mult dar de regulă aduce cele mai bune rezultate și necesită cele mai puține resurse”, explică el.

E pasionat de fotografie și simte că backgroundul tehnic l-a influențat și aici, în modul în care caută lumina, unghiurile potrivite, subiectele. A avut oportunitatea, în Paris, să facă o expoziție. NU a făcut-o de teamă că nu este suficient de bun, că nu va veni lumea. Acum regretă.

Pentru Lucian, învățarea continuă e foarte importantă. “Niciodată nu te oprești din învățat în domeniul ăsta”, spune el. Pentru el, reasearch-ul făcut în timpul personal e esențial. “Este și un bun exercițiu mental”, explică el. Învățarea îți deschide oportunități, te schimbă ca om, te ține activ și te face să te dezvolți. “De ce să te limitezi?”, se întreabă el.

Vrei să afli mai multe despre Edenred Digital Center și să aplici la un job? Click aici.